Care este realitatea privind debitorul ?

O problemă frecventă este refuzul organelor de conducere ale debitorului de a lucra împreună cu lichidatorul şi, implicit, furnizarea documentelor contabile ale societăţii debitoare.

În scopul pregătirii raportului cu privire la cauzele şi motivele care au dus compania în insolvenţă, lichidatorul trebuie să dea informații instanței cu privire la persoanele vinovate de această condiţie și pentru a întocmi acest raport, trebuie să analizeze situația economică a companiei. În cazul în care aceste documente nu sunt transmise și niciunul dintre actele expres enumerate la punctul art.28 din Legea nr. 85/2006,nu pot fi dovedite motivele care au dus la starea de insolvență.

Practic, în prezent, nu există o metodă reală şi eficientă de a exercita presiuni asupra organelor de conducere ale debitorului de a prezenta registrele contabile.

În condiţiile în care lichidatorul este în imposibilitatea de a dovedi actele ilicite, cel vinovat devine protejat de lege şi putem afirma că "la noi se suferă de prea multă democraţie".

Din practica instanţelor judecătoreşti române, constatăm orientarea judecătorilor-sindici privind angajarea răspunderii personale a reprezentanţilor debitorului pe motive de refuz de punere la dispoziție a documentelor  companiei, deşi acest act ilicit nu este declarat de către legea insolvenţei.

Există nu puţine circumstanţele în care administratorii de companii ai debitorului nu deţin nici cea mai mică idee despre responsabilităţile şi obligaţiile care îi revin prin poziţia lor. Există persoane care nu deţin minim de instruire şi educaţie necesare pentru a gestiona o afacere, există persoane care nu deţin noţiunea de risc comercial, şi, atunci când riscul pare, gestionarea acesteia devine o problemă insurmontabilă.
Legea română nu prevede nicio sancţiune sau interdicţie cu privire la persoanele care au contractat răspundere personală într-un dosar de faliment. În ciuda faptului că legea insolvenţei în România este cea mai mare parte preluate de la modelul francez, legiuitorul român nu a considerat necesar să pună în practică procedura de a interzice managementul afacerilor, de administrare sau de control.
Această lacună legislativă permite persoanele găsite vinovate de faliment să se dezvolte în paralel, fără nici o restricţie, de afaceri având acelaşi domeniu de afaceri, într-o altă societate. Nu sunt puţine cazurile în care chiar şi în timpul de administrare a procedurii de faliment, aceste persoane să stabilească o altă companii, cu acelaşi obiect de activitate.